Urcarea Sinaiului - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Urcarea Sinaiului

[2005-11-16]
Decalogul, de pr. Claudiu Dumea

Subiectul noii serii de meditaţii pe care o începem este Decalogul; cele zece porunci spunem noi, cele zece cuvinte cum spun evreii mult mai exact având în vedere etimologia cuvântului decalog: deca=zece şi logos=cuvânt.

Să încercăm în această meditaţie să urcăm Muntele Sinai - Gebel Musa, cum îi spun arabii, adică Muntele lui Moise - şi să ajungem pe piscul înalt unde, potrivit tradiţiei, Dumnezeu i-a înmânat lui Moise Tablele Legii. Vom face acest urcuş cu mintea, cu imaginaţia noastră, dar urcarea reală a Muntelui Sinai este o experienţă extraordinară şi de neuitat. O recomand celor care au posibilitatea să o facă măcar o dată în viaţă.

La poalele muntelui se află renumita mănăstire Sfânta Ecaterina. Nefiind nici un hotel în inima pustiului, pelerinii dorm sub cerul liber privind cu nesaţ puzderia de stele luminoase, înţelegând ce îi promitea Dumnezeu lui Abraham când îi spunea: "Voi face din tine un popor numeros ca stelele cerului". Drumul care duce spre vârful muntelui porneşte chiar de lângă zidurile mănăstirii. Pelerinii se scoală noaptea şi pornesc la drum pe la ora trei ca să fie sus pe vârful muntelui la răsăritul soarelui. E un drum făcut din patru mii de trepte tăiate în stâncă de monahii primelor veacuri ale Bisericii. E un drum greu, pe alocuri treptele sunt înguste, neregulate, în loc, printre stânci cu forme apocaliptice, cu pietre tăioase. Eşti nevoit din loc în loc să escaladezi stâncile pe brânci. Aceste trepte le avea sub ochi Sfântul Ioan Climac sau Scărarul, stareţ la mănăstirea Sânta. Ecaterina pe la anul 600, când scria renumita sa lucrare ascetică "Scara desăvârşirii".

Pe la jumătatea urcuşului este o poartă de piatră: Poarta mărturisirii păcatelor. Pelerinii primelor veacuri nu treceau de această poartă înainte de a se arunca în genunchi şi a cere iertare, amintindu-şi de cuvintele psalmistului:

"Cine va urca pe muntele Domnului?
Cine va sta în locul său cel sfânt?
Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată" (Ps 24,3-4).

Ajuns, după trei ore de mers, pe vârful muntelui, la o înălţime de 2.244 metri, la locul teofaniei, la răsăritul soarelui, în faţa ochilor se deschide o privelişte cu neputinţă de descris. Cât vezi cu ochii, de la Canalul de Suez la vest, până la Eilat la est, piscurile munţilor mai mici şi pereţii uriaşi de granit parcă se nasc aici din veşniciile de piatră ale lui Dumnezeu. Totul parcă aşteaptă un cuvânt din gura lui Dumnezeu. În acest loc, cum spune Origene "aerul e mai curat, cerul mai accesibil şi Dumnezeu mai aproape". Fără să vrei, rosteşti cuvintele pe care le-a rostit aici Moise: "Doamne, arată-mi faţa ta!"

Muntele acesta al lui Moise este un munte misterios; pare să fie pretutindeni şi în nici un loc precis. În Biblie e numit când Sinai, când Horeb, întotdeauna este "muntele cel sfânt al Domnului". Aici locuieşte "Dumnezeul Sinaiului" care este acelaşi cu Dumnezeul lui Abraham. Şi oricine îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, din orice parte a pământului ar veni aici la acest munte ajunge. Aici ajunge Moise venind dinspre Egipt, aici ajunge profetul Ilie, pornind din direcţia contrară, dinspre Israel, după o călătorie grea de 40 de zile şi 40 de nopţi.

De fapt muntele acesta misterios al Domnului e mai presus de toate înlăuntrul nostru. Spune atât de frumos un poet mistic din Evul Mediu, Angelus Silesius:

"Eu sunt un munte în Dumnezeu şi trebuie să fac urcuşul în mine însumi pentru ca Dumnezeu să-mi dezvăluie chipul său drag".

Dumnezeu a revelat Decalogul nu o dată, ci de trei ori. Mai înainte de a-l săpa în tablele de piatră, l-a săpat în conştiinţa omului.

Când Cain săvârşeşte cea dintâi şi cea mai bestială crimă din istoria omenirii, Decalogul nu fusese dat încă lui Moise. Dar Cain purta porunca a cincea săpată în conştiinţa sa. După ce a încălcat-o s-a înspăimântat şi a spus: "Păcatul meu e prea mare, ca să poată fi iertat. Iată că tu mă izgoneşti astăzi de pe faţa pământului; eu voi trebui să mă ascund de faţa ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ; şi oricine mă va găsi, mă va omorî" (Gen 4,13-14).

Pe vremea lui Noe, Decalogul nu fusese dat de Dumnezeu lui Moise. Dar oamenii corupţi de pe vremea lui Noe aveau săpate poruncile a şasea şi a noua în inimile lor şi ştiau că le încalcă. Altminteri Dumnezeu ar fi fost nedrept să-i pedepsească atât de drastic, trimiţând asupra lor potopul. Acelaşi lucru se poate spune despre Sodoma şi Gomora.

Decalogul a fost revelat lui Moise cu circa 1 200 de ani înainte de Cristos. Dar preceptele Decalogului erau cunoscute cu 4.000 de ani înainte de Cristos în Orient. Le găsim scrise în Codul lui Hammurabi, în Mesopotamia, şi în Cartea mărturisirilor morţilor, în Egipt.

Sinai-ul este aşadar înlăuntrul nostru. E necesar un urcuş greu, obositor, care face să ne sângereze picioarele, pentru a ajunge la piscul muntelui din noi, ca acolo să-l descoperim pe Dumnezeu sau, mai exact, ca să descoperim chipul şi asemănarea întipărite de Dumnezeu în noi şi odată cu chipul lui Dumnezeu, întipărit Decalogul, Cele Zece cuvinte ale lui Dumnezeu.

Cea mai bună călăuză în călătoria spre noi înşine este Sfântul Augustin care scrie în Confesiunile sale: "Intră din nou în inima ta, tu care ai devenit un străin pentru tine însuţi, prin faptul că rătăceşti în afara ta. Nu te cunoşti pe tine însuţi şi îl cauţi pe cel care te-a creat! Intră în inima ta; examinează acolo ceea ce poate percepi din Dumnezeu, pentru că acolo se află chipul lui Dumnezeu... În omul interior locuieşte Adevărul".

Cuvinte valabile mai ales pentru oamenii timpurilor noastre care trimit sonde spaţiale spre extremitatea sistemului solar, dar nu sunt capabili să sondeze propriul lor interior; vor să-i descopere pe extratereştri, fiinţele de pe Marte, dar sunt străini sieşi, nu se descoperă şi nu se cunosc pe ei înşişi.

La fel de profunde sunt cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea, rostite la Angelus, în ziua de 19 octombrie 1986:

"Iată adevărata dimensiune a omului. Omul este capabil să intre în el însuşi. Omul e singura creatură din această lume care poartă în ea o interioritate, o conştiinţă, o responsabilitate. Toate acestea înseamnă dimensiunea spirituală a omului. Întrebaţi conştiinţa voastră. În ea Dumnezeu a scris codul valorilor autentice, pe baza cărora puteţi să construiţi în voi un bărbat adevărat, o femeie adevărată. Acest cod Dumnezeu l-a săpat într-o zi în piatră pe Muntele Sinai şi l-a încredinţat Poporului ales pe Tablele Decalogului. Acest cod Cristos îl propune din nou în Evanghelie, arătându-l, sintetizat, în porunca iubirii. Totuşi el se află scris dintotdeauna în conştiinţa fiecărei fiinţe umane, chiar şi a acelora care nu cunosc Legea revelată.

A reda forţă glasului conştiinţei, aceasta este prima şi fundamentala exigenţă pentru a realiza o adevărată creştere umană. Aceasta este totodată principala contribuţie pe care puteţi şi trebuie să o aduceţi lumii. Istoria nu este făcută numai din evenimentele exterioare; ea este scrisă mai presus de toate din interior: este istoria conştiinţelor umane, a victoriilor sau a înfrângerilor morale. Progresul omenirii nu se măsoară atât în termeni de cuceriri tehnologice cât mai ales cu metrul sensibilităţii morale realizate de membrii ei".

Ştim cum defineşte Sfântul Toma de Aquino legea naturală, Decalogul scris de Dumnezeu în inima omului: impressio divini luminis in nobis. Legea naturală întipărită în noi e nedespărţită de chipul luminos al lui Dumnezeu întipărit în noi. Legea naturală e o rază a legii eterne oglindită în noi. În măsura în care întunecăm chipul lui Dumnezeu din noi, stingem şi această lumină a legii lui Dumnezeu din noi. Rugăciunea lui Moise: Doamne, arată-mi chipul tău din mine! înseamnă : Doamne, arată-mi legea, Decalogul tău din mine!

Ca şi urcuşul Sinaiului adevărat, şi în urcuşul Sinaiului interior spre piscul unde Dumnezeu îşi revelează chipul şi Decalogul este o poartă a mărturisirii păcatelor, unde cădem în genunchi şi ne amintim de cuvântul psalmistului:

"Cine va urca pe muntele Domnului?... Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată".

Sfântul Pavel ne spune că în această lume noi îl vedem pe Dumnezeu "ca într-o oglindă" (1Cor 13,12). Oglinda e inima, e conştiinţa noastră. Dacă e curată, vedem chipul lui Dumnezeu şi Decalogul oglindindu-se în conştiinţa noastră. Altminteri nu se vede nimic sau se vede complet deformat. Există lacuri de munte cu apa atât de curată, atât de liniştită, încât, într-o fotografie, nu-ţi dai seama care sunt munţii adevăraţi şi care sunt cei ce se oglindesc pe suprafaţa apei. Nu acelaşi lucru se poate spune dacă apa e murdară sau tulbure.

Sfântul Pavel vorbeşte în scrisoarea către Romani despre legea scrisă în inima celor care nu au auzit niciodată de Legea dată lui Moise:

"Când păgânii, deşi nu au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care nu au lege, îşi sunt singuri lege. Şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele" (Rom 2,14-15).

Dar inima şi gândurile lor s-au întunecat, glasul Legii scrise în conştiinţa lor a amuţit când a dispărut chipul lui Dumnezeu întipărit în ei. Mai exact, au schimbat chipul şi slava Dumnezeului nemuritor cu chipul care seamănă cu omul muritor, cu păsări, cu dobitoace cu patru picioare şi cu târâtoare. Au acoperit chipul lui Dumnezeu cu un strat de murdărie lăsându-se pradă necurăţiei, urmând poftele inimii lor, necinstindu-şi singuri trupurile. În continuare, Apostolul dă o listă întreagă de patimi scârboase, cum le numeşte el, printre care homosexualitatea, desfrâul, lăcomia, viclenia, bârfa, trufia, obrăznicia, neascultarea (cf. Rom 1,18-32).

În biserica San Pietro in Vincoli din Roma se găseşte impunătoarea statuie a lui Moise, capodopera lui Michelangelo. Cu faţa radiind de lumina întâlnirii cu Dumnezeu, cu tablele Legii în mâini, figura lui Moise este atât de impresionantă şi vie, încât se spune că Michelangelo, fascinat de statuia care a ieşit din mâinile sale, când a fost gata, a lovit cu ciocanul în genunchii statuii, strigând: Vorbeşte Moise! De ce nu vorbeşti?

Moise e înlăuntrul fiecăruia dintre noi. E în conştiinţa noastră. Noi putem face ce n-a reuşit să facă Michelangelo cu Moise al său sculptat în marmură. Dacă glasul conştiinţei din noi a amuţit, îl putem trezi, îl putem face să vorbească din nou.

© 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 1018, Ultimul acces: 2026-10-13 08:44:18